TARGOVISTE: EVENIMENT CULTURAL DE AMPLOARE AL BIBLIOTECII I.H.RADULESCU IN PARTENERIAT CU GRUPUL MEDIA SINGUR
Posted: 18 februarie 2011 by melicovici in senzational, stiri
Etichete:arta, cultura, eveniment, literatura, pictura, senzational, societate, stiri, stiri locale, targoviste
Pe 17 februarie 2011, la Biblioteca Judeteana Ion Heliade Rădulescu din Târgovişte a avut loc un amplu eveniment cultural, probabil cel mai fulminant de la începutul anului în curs.
Asta şi pentru că pe lângă prezentarea unor autori de proză şi poezie, au fost expuse şi picturile superbe ale lui Constantin P.Popescu. Grupul Media SINGUR a fost reprezentat de Ştefan Doru Dăncuş,
un ardelean stabilit pe meleagurile Cetăţii Chindiei care este şi iniţiatorul proiectului SINGUR unde la loc de cinste se află, frumuseţea cuvintelor aşternute. Domnia sa a prezentat Antologiile revistei SINGUR, spunând totodată cuvinte de apreciere la adresa celor implicaţi şi cuprinşi prin creaţia lor în volumele expuse publicului cititor. Este de remarcat faptul că din 15 579 de participanţi, au fost selectaţi ( calificaţi) pentru a apărea prin creaţiile lor literare în Antologiile Revistei Singur numai 118 autori. A mai fost prezentat un mic fragment dintr-un film care poate fi achizitionat gratuit, spune Doru Dăncuş, doar cumpărând un DVD pentru înregistrarea lui integrală. Filmul se numeste DRUMUL NOSTRU şi a fost realizat de cineastul Ben Todică, Melbourne, Australia. Subiectul este fulminant, prezentând un caz social dramatic al localităţii Ciudanoviţa din judeţul Caraş Severin, unde şi astăzi, la 20 de ani de la închiderea exploatărilor miniere, rata de viaţă medie nu depăşeşte vârsta de 50 de ani, din cauza gradului ridicat de radioactivitate.
Un loc aparte, care a ieşit în evidenţă aşa cum şi trebuia, a fost prezentarea volumlui de poezie TEHNICI DE NEREZISTENŢĂ al poetului Cristi Iordache, un volum pe care dacă nu îl citeşti nu ştii ce pierzi, iar dacă nu îl lecturezi cu sufletul omului simplu dar interesat de viaţa poetului muritor pe pământ dar nemuritor în frumuseţea sufletului, nici nu poţi simţi. Rând pe rând au vorbit mai mulţi oameni de cultură din Târgovişte despre evenimentul inedit. Dl. George Coandă a ţinut să ne releve aduceri aminte făcând cu abilitate trecerea spre tema evenimentului. Nu a fost singurul abil dar cert este că toţi aceşti literaţi au apreciat la cote fireşti expunerile din amiaza zilei de joi, 17 februarie, 2011. Au mai vorbit în cadrul evenimentului, pe lângă d-na Carmen Vădan, director al Bibliotecii Judeţene I.H. Rădulescu din Târgovişte şi dl. Vali Niţu ( Impact Dâmboviţean), Ion Iancu Vale ( Climate Literare), d-na Emilia Dănescu ( Bocancul Literar) şi alţii.
Constantin P. Popescu şi-a expus picturile superbe, fiind şi el adoptat de Târgovişte în urmă cu puţin timp. Apariţia sa ca pictor în cadrul vernisajelor de aici a fost şi este aproape meteorică ( vedeţi tablouri foto alăturat). El ” scrie când nu pictează şi pictează când nu scrie”. Presa locală adevărată, a fost şi ea prezentă prin publicaţiile INCOMOD ori Adevărul de Seară, TV Târgovişte, etc.
Participarea a fost una de excepţie, mai mulţi directori de reviste culturale şi scriitori fiind prezenţi la această lansare multiplă de carte a unor autori care sigur vor mai încânta publicul iubitor de artă şi literatură.
Fotoreportaj - Lansarea Antologiilor Revistei SINGUR la Târgovişte
Scris de Emilia Danescu
Duminică, 20 Februarie 2011 07:22
Triplu eveniment cultural-artistic la Biblioteca Judeţeană
Ion Heliade Rădulescu din Târgovişte
Biblioteca Judeţeană Ion Heliade Rădulescu din Târgovişte a fost gazda unui triplu eveniment cultural-artistic pe data de 17 februarie 2011. Desfăşurat sub semnul Imaginaria, evenimentul a reunit vernisajul expoziţiei de pictură a artistului plastic local Constantin P. Popescu, lansarea Antologiilor Revistei SINGUR, precum şi a volumului de poezii semnat Cristi Iordache.
Evenimentul s-a bucurat de un public numeros. Au luat parte oficialităţi locale, reprezentanţi din mass-media (Incomod-media, Adevărul de Seară Târgovişte, TV Târgovişte), invitaţi din ţară, precum şi scriitori dintre care enumerăm: romancierul Ioan Vişan, poetul Grigore Grigore, scriitoarea Ioana Geacăr, poetul Vali Niţu.În deschidere, directoarea Bibliotecii, prof. Carmen Vădan, a urat bun venit participanţilor şi a dat cuvântul scriitorului Ştefan Doru Dăncuş, directorul Grupului Media SINGUR. O surpriză specială a fost prezentarea filmului „Drumul nostru”, pus la dispoziţie de Ben Todică, cineast şi realizator de emisiuni Radio-TV din Melbourne, Australia. S-a rulat un scurt fragment din acest film documentar, care prezintă o realitate cutremurătoare din zona localităţii Ciudanoviţa, Judeţul Caraş Severin, localitate în care şi în prezent rata mortalităţii este foarte ridicată din cauza gradului mare de radioactivitate, deşi mina a fost închisă de mai bine de 20 de ani. Conform spuselor lui Ştefan Doru Dăncuş, filmul poate fi achiziţionat având ca singură taxă contravaloarea celor 3 DVD-uri.
Constantin P. Popescu, pictor şi scriitor, şi-a vernisat expoziţia de pictură Imaginaria, în cadrul căreia a oferit spre vânzare un număr de tablouri în ulei pe pânză, care au impresionat publicul prezent prin maniera lor originală, cu o tuşe deosebită şi personală. „Scriu când nu pictez, pictez când nu scriu” (Constantin P. Popescu).
Despre cele două Antologii ale Revistei SINGUR, una de poezie şi cealaltă de proză, au vorbit prof. dr. George Coandă din Târgovişte, scriitor, şi Emilia Dănescu din Bucureşti, coautor la Antologia de poezie şi reprezentant al site-ului Bocancul Literar, partener al Grupului Media Singur.
George Coandă a precizat că iniţiativa publicării acestor antologii, forma lor de prezentare, precum şi calitatea textelor selectate, aduc aminte de preocuparea mai veche, de acum 20 de ani, de a se constitui astfel de antologii. Antologiile Revistei Singur promovează, cu câteva excepţii (la Antologia de poezie), nume care nu au fost incluse în Istoria Literaturii Române sau în lista de membri ai USR.
La rugămintea lui Ştefan Doru Dăncuş, Emilia Dănescu a prezentat câteva detalii organizatorice legate de maniera de selectare a autorilor de către grupul consultativ format din poetul Ioan Es Pop, scriitorul Ioan Groşan şi criticul literar Felix Nicolau. A oferit, de asemenea, câteva date statistice, care reflectă amploarea acestui proiect, din totalul de 15.579 de scriitori înscrişi fiind publicaţi un număr de 120, dintre care 68 de poeţi şi 52 de prozatori. Zece poeţi cuprinşi în Antologia de poezie au beneficiat de câte o parodie realizată de Lucian Perţa, unul dintre cei mai mari autori români de parodie. Trei autori vor înregistra gratuit poeme pe DVD-uri, premiu oferit de Fundaţia “Paul Polidor“ Pentru UNESCO - Academia de Interferenţe Internaţionale “Paul Polidor“. La publicarea Antologiilor Revistei SINGUR şi-au unit forţele două edituri, Editura SINGUR Târgovişte, director Ştefan Doru Dăncuş şi Editura GRINTA Cluj-Napoca, director Gabriel Cojocaru. La cererea publicului, Emilia Dănescu a lecturat două dintre poemele proprii, incluse în Antologia de poezie.
A urmat lansarea de carte a târgovişteanului Cristi Iordache, cu cel de al doilea volum de poezii intitulat sugestiv „Tehnici de (ne)rezistenţă”, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2010. Volumul a fost prefaţat de Ştefan Doru Dăncuş şi postfaţat de Train T. Coşovei şi Melania Cuc.
„Într-o generaţie ce anunţă o schimbare de sensibilitate cu accente metaforice notabile, Cristi Iordache este un promotor al ideii de puritate, de candoare, dispus să alunge o singurătate în favoarea alteia mai profunde. Strigătul lui este o declaraţie de dragoste scrisă la lumina cuţitului unei nepăsătoare realităţi” (Traian T. Coşovei).
Despre carte au vorbit Adrian Melicovici, care a lecturat în încheiere poemul „Sunt fildeş, colţ!”, apoi Ion Iancu Vale, directorul Revistei Climate Literare şi Vali Niţu, directorul Revistei Impact Cultural. Volumul de poezii „Tehnici de (ne)rezistenţă” este „un volum pe care, dacă nu îl citeşti, nu ştii ce pierzi, iar dacă nu îl lecturezi cu sufletul omului simplu dar interesat de viaţa poetului muritor pe pământ dar nemuritor în frumuseţea sufletului, nici nu-l poţi simţi”(Adrian Melicovici).
Cristi Iordache a impresionat asistenţa prin cele câteva clip-uri special montate, în care muzica, imaginile şi recitarea proprie a poemelor au fost inspirat armonizate. De notat aici cântecul folk „Balada poporului supus”, versuri Cristi Iordache, muzică şi interpretare Săndel Spînu.
Evenimentul s-a încheiat printr-o sesiune de autografe, moment în care poetul Cristi Iordache a avut ocazia să dăruiască din prea-plinul sufletului său sensibil, iar pictorul Constantin P. Popescu a avut bucuria de a-şi vinde două dintre tablourile expuse.
Am plecat acasă cu sentimentul de a fi participat la încă un act de cultură frumos, pe măsura oamenilor care l-au organizat şi găzduit.
A consemnat: Emilia Dănescu
Album fotografii (c)Emilia Dănescu:
Fragment din romanul "Blestem"
Scris de Dora Alina Romanescu
Luni, 29 Noiembrie 2010
- Mă Ană, nu mai avem făină... du-te la vale să macini. Ia-l pe Negruţ şi du-te amu’ înainte de a se lăsa noaptea.
- Mamă, îi deja seară, nu mă încumet să pornesc la drum chiar dacă-l iau pe Negruţ.
- Înţelege că nu avem făină decât pentru dimineaţă, ne trebuie şi pentru noi şi pentru animale. Încă nu-i seară, îi un pic înnorat, nu te mănâncă nimica…
Vocea trăgănată a femeii se înăsprea la fiecare cuvânt pronunţat.
- Îi târziu mamă, uite cum fierbe cerul.
- No, las’ că nu-i muri dacă te-a uda o ţâră …
- Îi noapte deja.
- Du-te-odată... nu-mi tot întoarce vorba, spuse femeia răstindu-se la fiica ei.
*- Ho, ho Negruţule, nu te speria, stai liniştit, nu este altceva decât un tunet. Calul a scos un nechezat scurt şi s-a oprit din mers.
- Dii căluţule! Trebuie să ieşim din văgăuna aceasta altfel cine ştie ce ni se poate întâmpla.
Deodată fulgerele au luminat cerul şi pentru o clipă şi drumul din inima dealului. Calul s-a ridicat în două picioare speriat de trăsnetul ce a urmat, trântindu-şi stăpâna la pământ. În bezna în care era cufundat ţinutul se auzi un scâncet subţire, încărcat de spaimă:
- De ce-mi faci asta, Negruţ? Ah, ce m-am lovit, sper să mă pot mişca, of, uite mă ridic cu greu… unde eşti Negruţ, nu mă poţi lăsa singură în mijlocul pustiului… nu sunt eu prietena ta… Negruţ, unde eşti? Doamne, ce mă fac pe bezna asta singură, unde să mă adăpostesc?
Un nou fulger a luminat cerul şi fata l-a văzut pe Negruţ la câţiva metri de ea, trântit la pământ. A scos un ţipăt scurt şi mai mult pe bâjbâite a ajuns lângă el. Mâna mică a început să-i caute capul, i-a mângâiat botul, a simţit că respiră, i-a văzut ochii sclipiind şi a continuat să-i vorbească:
- Hai Negruţ, ce-ai păţit, eşti lovit de trăsnet sau te-ai speriat? Hai încearcă să te ridici căluţ prost şi fricos… nu ţi-e milă de mine? Şi mie îmi este frică dar dacă rămânem aici ne mănâncă lupii până dimineaţă.
Drept răspuns la vorbele stăpânei calul s-a ridicat în picioare, iar aceasta l-a luat de căpăstru şi l-a îndemnat să o ia la trap.
- Hai Negruţule, dacă scăpăm de Dealul Mare şi ajungem în Valea Glodului suntem ca şi salvaţi, şi-ţi promit că nu te mai port niciodată noaptea pe coclauri… O Doamne, parcă eu am vrut să pornesc spre sat pe o asemenea beznă cu un cer care fierbe şi clocoteşte. De-ai şti Negruţ cum îmi bate inima de tare! Mi-e frică să nu-mi spargă pieptul, că sunt aşa de slabă… Mă tot gândesc dacă mama a ştiut în ce primejdie mă trimite… şi mă întreb dacă mă iubeşte. Ea nu are asemenea sentimente şi sunt convinsă că doarme neîntoarsă fără să ştie că poate eu nu o să mă mai întorc niciodată în deal… în orice clipă mă pot ataca lupii sau chiar ursul. Calul a sforăit de câteva ori şi a început să alerge odată cu stăpâna lui care-şi ţinea mâna pe coamă şi-l îndemna la trap. Mama nu-şi dă seama că sunt fricoasă, nu ştiu ce este în sufletul ei.
Fata alerga lovindu-şi picioarele de bolovani şi nu mai simţea nici durerea căzăturii de pe cal şi nici hârtoapele prin care trecea. Au reuşit să străbată coama dealului; apoi urma să coboare o coastă abruptă, după care intrau pe drumul din pădure, cea mai primejdioasă porţiune şi dacă reuşeau s-o străbată fără incidente, ajungeau la un loc deschis unde mai era posibil să întâlneşti vreo suflare omenească. Cele două fiinţe s-au oprit din alergat pentru că deşi era beznă au simţit la picioare coasta pe care trebuia s-o străbaţi cu grijă, deoarece dacă alergai te prăbuşeai în gol, şi acolo îţi rămâneau oasele. Ana ştia fiecare porţiune de drum deoarece îl străbătea de cel puţin două ori pe săptămână în timpul verii. Când a simţit că a scăpat de coastă, a fost scuturată de fiori de spaimă pentru că urma să parcurgă drumul prin pădure. Cerul fierbea, fulgerele nu mai erau unul după altul. Liniştea era atât de apăsătoare încât Anei i s-a părut că pădurea oftează.
- Dacă scap teafără în noaptea asta, am să postesc şi am să mă rog zi de zi timp de o lună de zile.
Frica puse stăpânire pe sufletul Nebunei care s-a încumetat să străbată singură dealul acesta plin de pericole pe o beznă înfiorătoare. Fără să vrea scotea scâncete continuu. Simţindu-i tremurul mâinii şi spaima din glas, calul a luat-o la galop încât amărâta lui stăpână abia se mai putea ţine de el.
Fugeau în derivă, ocrotiţi doar de Dumnezeu. Fata nu mai avea nici noţiunea timpului şi nici a locului pe unde ar putea fi. Drumul prin pădure i s-a părut fără sfârşit. Dacă n-ar fi fost bezna care făcea ca totul să pară un hău fără sfârşit, ireal, poate nu ar fi fost atât de speriată.
- Negruţ să nu mă laşi singură, şopti Ana.
Îşi înfipse mâna în hamul lui şi atunci când animalul alerga foarte tare pe ea o târa după el lovindu-se de crengile de pe marginea pădurii. Nu mai simţea durerea, oboseala nici chiar spaima, iar în minte îi stăruia aceeaşi întrebare chinuitoare adresată mamei sale: „De ce a trimis-o pe o asemenea vreme să meargă doar cu un animal lângă ea prin locuri unde şi în plină zi aveai sentimentul nesiguranţei, darămite noaptea!?”.
Drept răspuns la zbuciumul fetei veni un fulger care îi lumină drumul şi-l făcu pe Negruţ să necheze scurt. Ieşise din pădure, erau deja pe Dealul Frigurosul, locul de joacă nebună a vânturilor atât vara dar mai ales iarna, unde vârtejurile şi suflarea rece ale acestora îţi luau respiraţia. Când ajungi în Dealul Frigurosul privirea îţi alergă liniştită pe o întindere imensă fără pădure, doar ici- colo câţiva fagi sau mesteceni, ori aluni, un loc peste care atunci când a trecut Dumnezeu, a fost grăbit şi nu l-a înzestrat decât cu denivelări specifice dealurilor, cu pajişti verzi şi câteva izvoare unde să-ţi poţi astâmpăra setea.
Pe Dealul Frigurosul sunt construite mai multe adăposturi deoarece oamenii îşi cosesc iarba, o fac clăi, apoi lasă turmele de oi şi celelalte animale în voie să se înfrupte din dulceaţa ierbii şi a florilor.
Bezna fu străpunsă de câteva fulgere, unele după altele urmate de tunete şi apoi dintr-o dată parcă s-a spart cerul. Stropii mari de ploaie caldă de vară spălau lacrimile Anei, dându-i sentimentul că cerul plânge de mila ei, că-i vine în ajutor, trimiţând în adăpostul lor pe toate fiarele pădurii pentru ca ea să poată străbate-n noapte drumul plin de primejdii şi să ajungă teafără în sat la casa ei.
Cele două fiinţe nu mai alergau. Calul mergea la trap, iar fata mai mult târâtă de acesta. Dacă la început păru o ploaie liniştită de vară, din clipă în clipă se înteţi, fulgerele şi tunetele se ţineau lanţ, urmate de câte un trăsnet ce zguduia dealul. Calul nu mai contenea din nechezat, iar biata Ana simţea că o părăsesc puterile.
- Trebuie să ne adăpostim Negruţ, şopti stins fata... nu ştiu unde suntem, cred că acum coborâm spre Valea Glodului. Dacă nu ar fi atât de întuneric m-aş orienta şi aş găsi eu un loc de adăpost… Doamne, întotdeauna mi-a fost teamă de întuneric iar acum mi l-ai dat din belşug.
Un fulger urmat de un trăsnet puternic a speriat atât de tare calul încât a nechezat, s-a ridicat din nou în două picioare şi fără să-i pese de plăpânda lui stăpână a luat-o la fugă.
Ana apucase să-l prindă de căpăstru, a târât-o câţiva metri apoi i-a dat drumul hohotind şi rostogolindu-se în beznă. Era atât de obosită încât nu-i mai păsa ce se întâmplă cu ea. Căzuse cu faţa în jos biciuită de ploaie. Simţea că dacă nu se ridică se va îneca în apa care şuruia pe lângă ea. Cu un ultim efort s-a ridicat în genunchi şi a privit spre cerul acoperit de nori plumburii, care se mişcau, fierbeau, revărsau pe pământ ropote de ploaie.
- Doamne, iartă-mă dacă Te-am supărat! Nu mai pot lupta cu mânia cerului şi bezna nopţii. Fă ce vrei, Tu, cu mine!
Ana spuse aceste cuvinte ridicând mâinile spre cer şi implorând îndurare de la Marele Creator. Nu-i mai păsa ce se va întâmpla cu ea. Gândul i s-a întors din nou spre mama ei care a trimis-o în noapte fără să-i pese de ce i s-ar putea întâmpla.
Fata nu ştia dacă este în mijlocul drumului, dacă este pe marginea acestuia sau dacă a căzut în vreo râpă de unde se poate prăbuşi în orice clipă. A început să pipăie cu mâinile în jur şi a dat de pământ, de apă, de pietroaie. Slavă Domnului, nu este căzută în nici o prăpastie…
Ploaia nu mai contenea, venea în rafale iar rochia subţire a fetei i se lipea de corp. Îi era frig şi avea o durere puternică la degetul mare de la piciorul drept. A constatat că era desculţă şi că este rănită la deget… Lacrimile îi încălzeau obrajii. Poate atât i-a fost scris să trăiască… viaţa nu i-a dat prea multe bucurii iar ea nu a cerut mai nimic. Singurul ei vis era să înveţe, să termine liceul, să reuşească să plece din sat, să-şi facă rostul ei… să termine „Facultatea de Limbi Străine”, să muncească, să-şi facă viaţa ei altfel decât cea care o are acum.
Doamne, îi cad pleoapele, îi este somn şi nici nu-i este frig, doar o ustură puţin degetul, iar picăturile de ploaie nu-i mai par reci.
Ana şi-a încrucişat mâinile şi cum sta în genunchi şi le-a pus pe pământ, şi şi-a lăsat capul uşor pe ele. O moleşeală plăcută a simţit în tot corpul. „Oare o vor găsi părinţii? Va plânge cineva după ea? Ce s-a întâmplat cu Negruţ? Până şi el a trădat-o… E animal... n-are sentimente şi totuşi a scos-o din pădure.” Adoarme? I se pare că aude lătratul unui câine… i se pare… aude şi un nechezat şi parcă şi voci… i se pare… „Ce caldă este apa din cadă… Cum a ajuns în cada asta mare cu apă caldă? De ce îi este aşa de somn? Cine este fata care întinde mâna spre mine şi mă scutură uşor să nu adorm? Seamănă cu mine… parcă sunt eu… chiar eu sunt… mă lupt… nu trebuie să adorm…”
**
- Anăăă... Anăăă... Anăăă... Trezeşte-te, încercă să te ridici, că de nu te îneci în apă.
- Să mă ridic? E bine în apă, e caldă, îmi este somn... Opriţi câinele să nu mai latre la Negruţ. Vreau să dorm... Cum a ajuns câinele aici? Negruţ? Unde-i Negruţ?
Încercă să-şi ridice capul care i se sprijinea pe mâinile încrucişate şi proptite pe pământ. În clipa aceea furia torentului a trântit-o ducând-o câţiva metri pe drum în jos. Ana şi-a dat seama că nu mai are nici o şansă, că dacă nu încearcă să se ridice moare înecată pentru că nimeni nu-i poate veni în ajutor pe o aşa vreme şi într-o noapte atât de neagră. Cu o forţă supraomenească s-a agăţat cu mâinile de piatra care o lovise la tâmplă şi şi-a ridicat capul din apă ca să poată respira. Pentru o clipă a avut senzaţia că pluteşte spre un hău întunecos, împinsă de la spate de un vârtej de apă rece şi lovită peste tot corpul cu pietre care îi accelerau căderea. Ţinându-se cu putere de piatră, Ana a încercat să se ridice în genunchi. Îşi simţea tot corpul biciuit. Simţi o durere puternică în tâmpla dreaptă.
Când a auzit câinele lătrând aproape de ea, a tresărit puternic.
„Ce-i cu câinele acesta care latră spre mine”, îşi spuse Ana. Eu nu-l văd, dar el mă vede că sunt trântită la pământ şi nu ştiu dacă o să mă mai ridic vreodată. După cum latră nu vrea să mă atace ci pare să-i fie milă de mine... unui câine... dar mamei nu i-a păsat, anume m-a trimis ca să scape de mine... nu mă poate vedea înaintea ochiilor.
Cu ultimele puteri s-a ridicat în genunchi şi şi-a pipăit tâmpla. Era rănită şi simţea cum o dâră caldă de sânge îi mângâia obrazul. „Trebuie să mă ridic...”. Câinele începu să latre din ce în ce mai tare. Anei îi trecu pentru o clipă prin minte că a apărut vreo dihanie şi o va sfâşia într-o clipită. Inima ei galopa nebuneşte. „Doamne ai milă de mine, nu mă părăsi...”. Drept răspuns la rugăciunea ei auzi nechezatul lui Negruţ. Lacrimile Anei se amestecară cu picăturile de ploaie şi cu sângele ce-i șiroia de la tâmplă.
- Negruţ, nu m-ai părăsit, îngână fata şi închise ochii. Zgomotul făcut de lătratul câinelul, de nechezatul calului, de ploaie a împiedicat-o pe Ana să audă şi paşii celor doi bărbaţi.
Când fascicolul lanternelor căzu pe ea scoase un ţipăt scurt, dar pe care numai ea îl auzi.
- Geluţule... vezi ce văd? exclamă Traian.
- Cred că-i un om căzut jos...
- Mai degrabă o femeie...
- Nu pot să cred... e o femeie căzută şi se pare că-i rănită, de stă jos în mijlocul puhoiului.
Când ajunseră la câţiva paşi de fată, aceasta întoarse capul spre vocile ce s-au apropiat de ea. În clipa aceea Traian a simţit o săgeată în inimă şi a început să tremure din tot corpul.
- Ană, ţipă el, tu eşti?
- Eu... răspunse stins fata.
Din doi paşi a fost lângă ea, a săltat-o în braţe şi i-a strigat lui Gelu:
- Luminează-mi drumul, să nu mă împiedic de ceva, să cad.
Traian o purta pe Ana, care era uşoară ca un fulg, şi încerca să-şi potolească spaima şi emoţia care-l cuprinseră când o văzu rănită, mai mult moartă decât vie, în mijlocul puhoiului, aşteptând ca Dumnezeu să-i hotărească soarta.
Drumul până la cabană i s-a părut lui Traian de nesfârşit. „Doamne, oare vrei să mă pedepseşti pentru că am fost ticălos şi nu am făcut nimic pentru această fiinţă care este sânge din sângele meu. Te rog, Doamne, nu mi-o lua, salveaz-o să nu moară în braţele celui care i-a dat viaţă şi apoi nu i-a păsat de ea.”
Traian plângea, lacrimile lui amestecându-se cu stropi de ploaie care curgeau şi cu mai mare furie.
-Doamne, eu ca un păcătos am greşit... Tu care eşti iubitor de oameni, iartă-mă!
Ultimele cuvinte Traian le spuse cu voce tare ceea ce-l făcu pe Gelu să tresară, dar nu spuse nimic. Ca un răspuns la rugăciunea lui Traian cerul s-a luminat de un fulger care a durat câteva secunde, urmat de un trăsnet ce a zguduit pădurea. Câinele s-a aşezat la pământ, iar calul a nechezat mişcându-şi capul dintr-o parte în alta. Gelu a scăpat lanterna din mâini, iar Traian a căzut în genunchi, ţinând strâns la piept trupul slăbuţ şi moale al fetei. Primul care şi-a revenit a fost Gelu care a bâjbâit pe jos ca să găsească cele două lanterne.
- Hai tată, lasă-mă s-o duc eu, spuse Gelu, luminează-mi tu drumul, mai avem douăzeci de metri până la cabană. Trebuie să-i oprim sângele ce-l pierde din rana de la tâmplă.
Gelu luă fata din braţele lui Traian şi în câteva minute ajunse deja la cabană. Traian intră gâfâind după Gelu şi mări flacăra felinarului pentru a lumina camera. Gelu luă un prosop pe care-l puse la tâmpla fetei apăsând uşor ceea ce o făcu pe aceasta să geamă încet.
Cei doi bărbaţi, fără să-şi spună nimic unul altuia, i-au scos hainele ude şi rupte de pe ea şi au înfăşurat-o într-unul din cearşafurile de pe pat fără nici un gând ruşinos la vederea trupului gol şi atât de delicat al fetei. Avea vânătăi pe spate, răni la palme şi-i sângerau degetele şi tălpile picioarelor.
Vezi că în buzunarul rucsacului meu este trusa medicală, spuse Gelu, caută-mi-o şi dă-mi-o să-i dezinfectez rănile, şi să-i opresc sângerarea.
Traian s-a supus ascultător, în timp ce Gelu şi-a spălat mâinile cu apă şi săpun, pentru a se pregăti să-i dea primul ajutor rănitei. Gelu i-a şters rănile cu tinctură de iod, ce o aveau la ei, i-a pus un pansament steril la tâmplă şi i-a bandajat degetul piciorului, care avea o rană deschisă, mare şi din care nu contenea să curgă sânge.
Fata gemu uşor, dar nu deschise ochii nici o clipa de când o schimbase şi o înfăşurase în cearşaf. Traian luă o pungă şi-i puse zdrenţele fetei, duse hainele de ploaie în tindă, ieşi afară cu gândul să-l bage pe Negruţ în grajd. Îl găsi deja în adăpost culcat, iar la câţiva metri de el, şedea Vultur încolăcit cu botul ascuns în blană, odihnindu-se şi el.
- Doamne, încep să-mi pierd minţile, cine a băgat animalele în grajd? îşi spuse Traian.
Întors în casă, Gelu observă imediat faţa palidă a socrului său şi îl întrebă în şoaptă:
- Ce-i cu matale, ţie rău?
- Nu mi-e rău, îmi este frică de Dumnezeu...
- Tată, te rog revino-ţi, avem nevoie să fim puternici până la capăt, să o salvăm pe fata aceasta frumoasă, dar atât de vitregită de soartă, mai ales că am văzut şi ştiu că-ţi pasă de ea...
- Nu mi-a păsat, spuse Traian încleştându-şi pumnii, am fost un ticălos, un nemernic, un laş, un om fără suflet...
- Ce vrei să spui, tată, ce ar fi trebuit să faci pentru un copil care nu-i al tău? Ca bun creştin şi om al satului ai ajutat-o. Ana are părinţi cărora nu le-a păsat de ea... de ce te-ai zbuciuma şi ţi-ai face reproşuri matale?
- Ba’ i-a mea... ba’ i-a mea, hohoti Traian, şi se lăsă încet în genunchi.
- Nu înţeleg, ce spui tată, cine-i a ta, mă sperii, ai făcut cumva febră şi delirezi, o confunzi pe Ana cu Flavia... Haide ridică-te şi revino-ţi, întinde-te în pat... stau eu şi o veghez pe fată... eşti obosit, ne-a toropit căldura de peste zi, apoi ne-a udat ploaia până la piele...
Abia acum şi-a dat seama tânărul bărbat că amândoi sunt încă cu hainele ude pe ei.
„O să răcim”, îşi spuse în sinea lui, „iar tata socru este deja bolnav dacă a început să delireze... Doamne ce mă fac pentru că până mâine dimineaţă mai sunt multe ore...”.
Gelu l-a ridicat pe Traian de jos şi i-a desfăcut nasturii de la cămaşă, scoţându-i-o şi ajutându-l să îmbrace un tricou şi un pantalon de trening.
- Tu ai haine uscate Geluţule?
- Am tricou şi pantaloni scurţi, mă schimb şi eu imediat...
În timp ce bărbaţi vorbeau mai mult în şoaptă, fata gemu şi amândoi o auziră zicând:
- Apă... mi-e sete.
Au sărit deodată în picioare, iar Gelu fiind mai rapid a luat cana şi s-a apropiat de Ana. Traian i-a ridicat capul, iar Gelu i-a dus cana la buze din care fata a luat câteva înghiţituri. Atunci au văzut amândoi cât era de îmbujorată la faţă. Când i-a atins fruntea Traian a exclamat disperat:
- Geluţule, are febră mare, frige... ce ne facem? Moare fata cu noi... trebuie s-o ducem la spital! Doamne, nu mă pedepsi...
„Prăpăstios mai e socru-meu, de nu-i chiar fricos, uite aşa descoperi oamenii cu toate ascunzişurile sufletelor lor, după cum se stăpânesc sau se pierd în situaţii critice, ca cea de acum. Nu înţeleg de ce-l tot roagă pe Dumnezeu să nu-l pedepsească... .”
- Mi-e frig..., scânci fata.
Când privi spre ea Gelu o văzu ghemuită şi scuturată de frisoane. Traian sări în picioare, îi puse mâna pe frunte şi spuse:
- Arde ca focul şi ei îi este frig.
- Tată, spuse Gelu, te rog nu te pierde cu firea, ajută-mă să o scoatem din criza aceasta.
- Ce să facem Geluţule?
- Hai să scoatem cearşaful de pe al doilea pat, să-l udăm cu apă şi s-o înfăşurăm în el ca să-i înceteze febra.
- Crezi că-i bine să o înfăşurăm în cearşaful ud, când ea tremură din tot corpul de frig?
- Pentru moment, cum nu avem nici un medicament la noi, este singurul remediu şi ajutor.
- Bine, facem cum spui tu, tată...
Cu mişcări sigure, Gelu a umezit bine cearceaful şi l-a întins pe pat, apoi a ridicat-o pe Ana ca pe un fulg şi i l-a înfăşurat în jurul trupului lasându-i mâinile şi umerii afară. A învelit-o apoi şi cu cearşaful uscat şi i-a pus pe frunte o batistă udă.
Traian asista neputincios la mişcările îndemânatice ale lui Gelu şi se dojăni în gând: „N-am făcut nimic pentru sufletul care este sânge din sângele meu, nu m-am implicat nici când a fost Flavia bolnavă, am lăsat totul pe umerii neveste-mi, să se descurce ea. N-am fost sensibil nici faţă de fata care am crescut-o şi nici fată de propriul meu copil de care nu mi-a păsat. Am fost şi sunt un ticălos...”.
„Mă îngrijorează socru-meu, gândi Gelu. Din bărbatul puternic şi falnic ca un brad în doar două ore a devenit un om îngrozitor de speriat, iar faţa i s-a schimonosit de grijă şi durere. Suferinţa acestei fete frumoase chiar l-a impresionat atât de tare?”
Gelu îi schimba la două-trei minute compresa de pe frunte care din cauza febrei se zvântau foarte repede.
„Doamne, cât e de frumoasă fata asta... Cum e posibil să fiu de doi ani în Rebra şi să n-o fi întâlnit niciodată? E drept că Flavia mi-a spus că nu iese în sat cu tinerii şi nici nu participă la petrecerile acestora, dar până la magazin tot o fi ieşit, sau în Dealul Mare tot a mers pentru că a locuit în vacanţele de vară în acel loc, dar la aşa mare depărtare de sat, de oameni, parcă special făurit de Dumnezeu”.
O mare bucurie: Librărie-ceainărie "Dora Alina Romanescu" la Mangalia
Scris de Grigore Timoceanu
Luni, 29 Noiembrie 2010
Material primit de la Lăcrămioara Damaschin
Turiștii ce vor poposi ȋn orașul de la țãrm de mare, Mangalia, vor descoperi un loc de liniște, de relaxare și destindere, nou ȋnființat aici: o Librãrie-ceainãrie, spațioasã, modernã, elegantã.
Acest proiect s-a nãscut dintr-un vis…iar cei care au participat la ȋmplinirea acestuia sunt oameni iubitori de carte, de culturã, de artã, de frumos.
Grupul editorial Livingstone din București, din care face parte și editura Pescãruș, a hotãrât promovarea scriitorilor talentați, romãni și mediatizarea lor. Așa au descoperit-o pe Dora Alina Romanescu , o scriitoare talentatã , care trãiește ȋn Mangalia, autoare a șase romane, membrã a Uniunii Scriitorilor din România.
Editura Pescãruș i-a reeditat patru din romanele scriitoarei și i-a ȋmplinit visul acesteia de a ȋnființa o Librãrie-ceainãrie care sã-i poarte numele: Dora Alina Romanescu.
Inaugurarea Librãriei-ceainãrii a avut loc in data de 6 Noiembrie 2010, iar comunitatea a primit cu bucurie ȋnființarea acestui lãcaș de culturã.
Primarul Municipiului Mangalia, Mihai Claudiu Tusac, a salutat cu bucurie acest proiect spunând cã: “Este onorant sã ne respectãm oamenii valoroși cât sunt ȋn viațã, sã le promovãm activitatea, sã le apreciem harul și ceea ce fac ei pentru semeni.”
Reprezentanta Editurii Livingstone-Roxana Gamart spune:” In sprijinul hotãrârii noastre de a o promova pe scriitoarea Dora Alina Romanescu, ne-a venit Antologia Personalitãților Române si faptele lor apãrutã la Iași de Constantin Toni Dârțu, unde scriitoarea Dora Alina Romanescu apare alãturi de personalitați marcante ale scrisului, cântecului, artei: Grigore Vieru, Benone Sinulescu, Elena Forțu, Irimie Strãuț și alții.”
Constantin Toni Dârțu o prezintã pe autoare ȋn peste 75 de pagini și spune: “ Rugãm cititorul sã se plece asupra acestui text și implicit asupra unei scriitoare ȋnzestrate cu talent, cu mult talent. Saveta Bachiș Georgescu, a cãrei operã apare sub pseudonimul Dora Alina Romanescu, ȋși scrie cãrțile cu inima, cu sufletul, ȋntrupându-se ȋn fiecare dintre noi. Dora Alina Romanescu este SCRIITOARE!”
Roxana și-a ȋncheiat discursul:” Mulțumim Dora Alina Romanescu pentru ca ne-ai vorbit despre visul tãu, mulțumim cã ești o scriitoare pentru sufletele noastre!”
Emoționatã, scriitoarea Dora Alina Romanescu a spus:” Sunt patroana spiritual a acestei Librarii-ceainãrii și doresc ca aceasta sã devinã un loc unde oamenii sã-și gãseascã liniștea, sã descopere adevãratele valori pentru minte și suflet. Doresc sã aducem tinerii aproape de carte.”
Inființarea unei librãrii, când calculatorul este la ȋndemâna oricui, când pe majoritatea ecranelor TV ne sunt prezentate petreceri, scandaluri, domnișoare goale din cap pânã-n picioare, este un act de curaj…un pas mic, speranța cã valorile morale ale romãnilor existã, cã mulți dintre noi ne vom relua obiceiurile de a trãi decent, de a ne distra cu folos, creativ, elegant.
Fragment din romanul: „Elmira Mahmudi- O lacrimă pentru eternitate”
Scris de Dora Alina Romanescu
Marţi, 30 Noiembrie 2010
Îngerul a venit după sufletul Elmirei. A văzut-o cu lacrimi pe obraz.
- De ce plângi?
- De bucurie…
- E timpul să plecăm… te-ai chinuit destul…
- Mă doare strigătul mamei…
- E firesc, toate despărţirile dor…
- Aş vrea s-o liniştesc…
- Nu mai poţi… dar, ca să nu o mai auzi ţipând, înainte de a zbura spre cer îţi pot îndeplini o dorinţă… aici, pe pământ.
- Poţi?
- Aproape orice…
- Vreau să văd oceanul!
- Dă-mi mâna!
- E departe?
- Vom zbura până acolo…
- Glumeşti… eu nu pot să zbor.
- Ba da! Din clipa aceasta poţi să zbori!
- Hai, întinde-mi mâna.
Elmira s-a simţit uşoară ca un fulg. De mână cu Îngerul a zburat până la Ocean.
- Ce multă apă… o întindere fără sfârşit… Aici e sfârşitul lumii?
- Nu, nici vorbă.
- Mie aşa mi se pare.
- Hai să zburăm deasupra acestei „întinderi fără sfârşit”.
- Nici nu mă gândesc. Mi-e frică.
- Mă încântă şi mă amuză naivitatea ta.
- De ce spui că sunt naivă?
- Din momentul acesta nu trebuie să-ţi mai fie teamă, nu ţi se mai poate întâmpla nimic. Închide ochii! Acum deschide-i!
- O, Doamne, zburăm deasupra Oceanului. Să nu-mi dai drumul mâinii.
- Tocmai am făcut-o…
- Zbor singură?
- După cum vezi!
- Vreau să ne întoarcem!
- Aşa repede te-ai plictisit de Ocean?
- Du-mă înapoi la spital… vreau să îi îmbrăţişez pe Selma şi pe tati!
- E prea târziu…
- Nu-mi poţi îndeplini şi această dorinţă?
- Mă tem că nu! Iar îţi izvorăsc lacrimi din ochi. Îmi pare nespus de rău. Totuşi se mai poate face ceva…
- Chiar mai am o şansă să-i întâlnesc, să-i îmbrăţişez?
- Şi da, şi nu…
- Explică-mi, te rog!
- Rămânem aici până sosesc ei, îi vezi si apoi ne luăm zborul…
- Nu-i pot îmbraţişa?
- Numai pământenii se pot îmbrăţişa.
- Eu nu mai sunt?
- Nu mai eşti!
- E bine şi aşa. Mulţumesc.Te iubesc mult.
- Iubirea este tot numai pentru pământeni.
- În cer nu e iubire?
- Ba da. Este iubirea absolută, total diferită de cea de pe pământ. Am ajuns din nou la spital.
- Mă duc în salon, vreau să văd ce face mama… S-a liniştit. Ce mulţi oameni sunt în salonul meu… Ce fac? De ce se ţin de mâini?
- Se roagă pentru tine!
- Ce multe lumânări aprinse…
- Tot pentru tine.
- Dar nu este întuneric.
- Îşi iau rămas bun de la tine, se roagă să ajungi cu bine înaintea lui Dumnezeu. Apropie-te de mama ta şi mângâie-i faţa.
- Mi-a simţit mângâierea. Şi-a dus mâna la obraz.
- O mamă simte până dincolo de moarte.
- Vreau să o mângâi şi pe Selma şi pe tati.
- Priveşte-i!
- Unde sunt?
- În avion. Mângâie-i!
- Pot?
- Desigur, numai că o faci cu sufletul.
- Selma zâmbeşte şi tati nu mai este încruntat.
- Mulţumită???
- Foarte mulţumită!
- Acum ne pregătim de drum!
O lumină puternică i-a înfăşurat în mantia sa, mii de steluţe aurii i-au înconjurat şi urmat de acest alai ceresc sufletul Elmirei s-a înalţat încet spre împărăţia cerului în locuri de lumină şi de verdeaţă, în locul unde şederea şi odihna sunt veşnice.
**
- Ai fost iubită…
- Ştiu, dar şi eu am iubit…
- Bine zici, ai iubit… Acum ţi-e bine… Nici nu aşteptam un răspuns…
- Mi-e greu să privesc de sus…
- Pentru că nu am ajuns încă unde trebuie!
- Cum e acolo?
- Ai să vezi tu singură. Drumul este fără întoarcere şi fără sfârşit.De ce ţi-ai dorit să vezi Oceanul?
- În toate gândurile mele mi-am spus că dacă voi ajunge la ocean, voi învinge boala, voi trăi… dar n-a fost să fie…
- Eşti tristă?
- N-ai spus tu că aici nu există nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit?
- Aşa este.
- …..
- De ce taci?
- Priveşte-i! Au pornit toţi în coloană spre locul unde îţi vor depune trupul.
- Nu mai vreau să văd nimic.
- Ba da. Priveşte!
Maşinile străbăteau drumul în coloană, în acelaşi ritm, păstrând distanţa regulamentară una de alta. Soarele strălucea, dând zilei o aură blândă şi caldă. Deodată un nor, ivit din senin a acoperit soarele, iar din cer au început să se rostogolească pe maşinile din convoi fulgi mari, pufoşi care în câteva minute le-au acoperit cu un strat subţire.
Ninge. Ninge în plină zi de primăvară, însorită şi caldă! Ninge din senin!
Convoiul s-a oprit. Toţi ocupanţii maşinilor au alergat spre maşina mortuară cu chipurile împietrite, înspăimântate, sau cu lacrimi curgându-le pe obraji. În tăcere, atraşi de forţe nevăzute, de comenzi nerostite şi neauzite au făcut un cerc in jurul maşinii, unde se odihnea Elmira, au rostit în cor o rugăciune, apoi şi-au aplecat frunţile în semn de reculegere pentru puritatea acestui suflet ales de Dumnezeu de a porni pe drumul eternităţii. Fulgii de zăpadă, care au căzut neîncetat în tot acest timp, s-au oprit încetul cu încetul, iar când părinţii Elmirei, sora ei Selma, Nermin-alergătoarea de cursă lungă, femeia care a mobilizat întreaga America pentru a-i veni în ajutor Elmirei, doctorul Yanik, prietenii care au înconjurat-o cu atenţie şi dragoste dezinteresată, când toţi aceştia au deschis ochii şi s-au lăsat de mâini, soarele a ieşit din norul care l-a acoperit şi a trimis fulgii mari peste prietenii fetei.
- E un miracol! strigau toţi pe rând, privind în sus.
- Este incredibil…
- Dumnezeu ne-a trimis un semn.
- Plânge şi cerul cu fulgi de zăpadă după acest suflet pur.
……
- Ce ai făcut?
- Mi-am scuturat aripa şi le-am trimis câţiva fulgi de zăpadă.
- I-ai speriat…
- Nicidecum. Ai vrut să-ţi iei rămas bun de la ei într-un mod mai special. Toţi au înţeles acest lucru. Au fost ultimele tale lacrimi de fecioară înainte de a ajunge la destinaţie.
- Le vor fi de folos lacrimile mele reci?
- Unora da, altora nu…
- Explică-mi!
- Cei ce vor face fapte bune, vor fi puri ca zăpada şi vor veni pe acelaşi drum, în acelaşi loc cu tine, iar ceilalţi vor merge pe drumul ales de ei…
- Mai vreau să-mi explici!
- Nu-ţi mai explic nimic. Pornim la drum iar la destinaţie vei primi răspunsuri la toate întrebările tăinuite şi neştiute de omenirea de pe pământ. Hai, nu mă privi îmbufnată! Da’ vorbăreaţă şi curioasă eşti soro!… şi ce mă mir… sunt uimit că ai rămas neschimbată: veselă, curioasă, zburdalnică pe pământ şi tot aşa… şi în cer. Pornim! Ne aşteaptă drumul spre eternitate!
Lansare de carte – Antologiile Revistei SINGUR
